Gucci a investit masiv și în moda optimizărilor fiscale
Cătălin Prisacariu

De fiecare dată când un produs Gucci este cumpărat oriunde pe planetă, CEO-ul brand-ului, Marco Bizzarri, poate fi mulțumit: e din ce în ce mai sigur că salariul său anual de opt milioane de euro va fi plătit întocmai înțelegerii cu acționarii companiei. Cu taxele care ar trebui plătite statului, însă, e altă poveste: în loc de impozite de 45%, deci peste trei milioane de euro, cât ar trebui să încaseze statul italian de la Gucci pentru salariul lui Bizzarri, Gucci achită taxe mult mai mici. Cum reușește această vrăjitorie fiscală? Printr-un mecanism care implică o companie din Luxemburg și o rezidență elvețiană.

Marco Bizzarri, CEO al Gucci, locuiește la Milano, dar are rezidență în Elveția și salariu în Luxemburg.


Percheziții în Italia, domiciliu în Elveția

O suspiciune de evaziune fiscală de proporții epice (1,3 miliarde de euro) a dus la percheziții care au ținut trei zile, în noiembrie 2017, la birouri ale Gucci din Milano și Florența. Până în prezent, acuzațiile nu au fost probate. Suspect este și Marco Bizzarri, CEO al Gucci, un italian care de șapte ani locuiește în cantonul elvețian Ticino. Aici, lângă lacul Lugano, într-un sat numit Vico Morcote, există un bloc de apartamente cu o vedere pitorească. La intrare, o plăcuță cu numele lui Marco Bizzarri. În cutia cu scrisori sunt îngrămădite câteva zeci de plicuri iar storurile ferestrelor sunt lăsate în jos.

Pentru a beneficia de regimul fiscal relaxat din Elveția, o persoană nu trebuie să locuiască în țara cantoanelor. Venitul care se taxează este unul forfetar, care reflectă nivelul cheltuielilor efectuate în Elveția. În cazul lui Bizzarri, aceste cheltuieli au fost de 500.000 de franci, pentru care a plătit un impozit pe venit de 146.000 de euro.

Boss-ul Gucci locuiește, de fapt, la Milano

O astfel de înțelegere, însă, nu e satisfăcătoare pentru statul italian, care consideră că, dacă o persoană locuiește mai mult de 183 de zile în Italia, trebuie să-și plătească taxele Fiscului italian.

Iar Bizzarri chiar pare că locuiește în Italia (de altfel, deși satul elvețian Vico Morcote este la doar puțin peste 80 de kilometri mai la sud de Milano, este greu de crezut că boss-ul Gucci face naveta: drumul dintre satul elvețian și metropola italiană este, zilnic, îngreunat de ambuteiaje majore). Chiar în centrul capitalei modei, Milano, în Piazza Diaz. Într-un apartament care, ce-i drept, nu este nici asumat, nici plătit de Bizzarri, ci de către o companie italiană numită BV Servizi. “BV” din BV Servizi se referă la Bottega Veneta, brand-ul de genți de lux al Kering (compania franceză care deține Gucci), companie pe care Bizzarri a condus-o înainte să preia Gucci. Mai multe e-mail-uri și documente la care European Investigative Collaborations a avut acces arată că, de fapt, beneficiarul apartamentului este chiar Marco Bizzarri.

Viață burgheză și salariu prin companie luxemburgheză

Bizzarri și-a negocial salariul de la Gucci, la sfârșitul lui 2014, chiar cu proprietarul mărcii. Adică cu Francois-Henri Pinault, acționarul majoritar și CEO al grupului Kering, deținător al mărcii Gucci. Conform unui e-mail primit de Bizzarri (de la Jean-Francois Palus, mâna dreaptă a lui Pinault) după întâlnirea cu Pinault, venitul său net “ca nerezident în Italia” urma să fie de “8.041 K Euros”, adică peste opt milioane de euro.

Iar rezidența elvețiană nu a fost singurul truc la care s-a apelat pentru diminuarea taxelor. Al doilea artificiu a fost crearea unei firme în Luxemburg, Castera. Astfel, conform unui alt e-mail al lui Palus, era vorba de două contracte: unul cu Castera, pentru 5,8 milioane de euro, celălalt cu compania italiană Guccio Gucci, de 3,6 milioane de euro.

Conform unor surse ale European Investigative Collaborations, Bizzarri ar fi (re)devenit rezident italian anul trecut. Totuși, nici Bizzarri, nici Pinault sau oricare din companiile implicate nu au răspuns cererilor de clarificări din partea EIC.

Un proiect al European Investigative Collaborations, documentat și redactat de Yann Philippin (Mediapart), Vittorio Malagutti (L’Espresso), Jürgen Dahlkamp (Der Spiegel) și adaptat de Cătălin Prisacariu pentru CRJI.