Misterul armamentului nuclear din Transnistria
Diana Bulai, Natalia Rotari

Zeci de rachete cu focoase radioactive au fost confecționate de către regimul separatist din Transnistria, zonă necontrolată de autoritățile Republicii Moldova, în timpul războiului de pe Nistru din 1992. Rachetele cu izotopi radioactivi nu au fost utilizate până în prezent, dar nici nu se cunoaște ce s-a întâmplat cu acestea. Există zvonuri că o parte dintre ele ar fi îngropate într-o mină de piatră. Zona este cunoscută ca fiind una cu o incidență mare a cancerului.


Lansarea unei rachete Alazan

Uniunnea Sovietică a început să se dezmembreze în martie 1990 când Lituania și-a proclamat independența, urmată fiind și de alte state. Armata sovietică a încercat să reprime mișcarea de independență ucigând sute de lituanieni. Abia în 1991 țara a devenit independentă, exemplul ei fiind urmat și de alte state din fosta Uniune. În unele regiuni cu populație preponderent rusă oamenii nu doreau ruperea de sistemul sovietic.  În septembrie 1990, o parte a Republicii Sovietice Socialistă Moldovenească a devenit zonă autonomă sub denumirea de Republica Moldovenească Nistreană, pe scurt Transnistria,  aflată în stânga fluviului Nistru. Micul stat separatist, nerecunoscut de nimeni, are o suprafață de aproape 4.000 km pătrați și o populație de aproximativ jumătate de milion de oameni.

Pe 27 august 1991 Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și-a declarat independența, devenind astfel Republica Moldova. Tensiunile dintre Moldova și Transnistria au ajuns la apogeu în martie 1992 când a izbucnit războiul. În conflictul care a durat cinci luni au pierit aproape 1.300 de oameni, alți 1.500 fiind răniți. Transnistria are un rol economic cheie în regiune și este consideratã o ”gaurã neagrã” a contrabandei inclusiv cu armament. Micul stat separatist deține toatã arhiva KGB-ului sovietic din fosta Republicã Sovieticã Socialistã Moldoveneascã și depinde exclusiv de Federația Rusã. Este cunoscut faptul că în timpul luptelor separatiștii din stânga Nistrului atacau armata moldovenească cu rachete antigrindină de tip „Alazan”. Pentru a fi sigur că vor ieși învingători din conflict, transnistrenii au decis să creeze o armă mai eficientă și au modificat rachetele antigrindină prin introducerea unor substanțe radioactive ca încărcătură.

Acest fapt era cunoscut de puțini oameni. Doi foști angajați ai Ministerului Securităţii Naţionale al Republicii Moldova, în prezent Serviciul de Informații și Securitate – SIS s-au ocupat de investigarea acestui caz. Unul dintre ei este Ion Leahu, în prezent colonel în rezervă. El povestește că a lucrat împreună cu un coleg la această anchetă mai mult pe ascuns, deoarece șefii lor erau mereu împotrivă. Dacă ar fi avut suportul conducătorilor, crede colonelul, ar fi reușit să demonstreze că regimul de la Tiraspol pregătea arme de nimicire în masă. „În general, atitudinea statului și a Ministerului Securităţii Naţionale a fost foarte, foarte neglijentă”, își amintește Leahu.

Ion Leahu (foto: europalibera.org)Tranzacție eșuată
În1992, în toiul războiului de pe Nistru dintre armata Republicii Moldova și separatiștii transnistreni susținuți de armata rusă, administrația de la Tiraspol a decis să ofere un avantaj forțelor militare și să creeze dispozitive încărcate cu explozibil nuclear. În acea perioadă, pe lângă Ministerul Securității de Stat al Republicii Moldovenești Nistreane – MGB, similar KGB, a fost înființat un birou de pregătire și studiere a unor noi modele de armament. Acest birou s-a ocupat și de armamentul nuclear. Colonelul Leahu spune că în depozitele de la Cobasna se păstrau câteva bombe speciale care aveau o componentă radioactivă și erau folosite pentru marcarea țintelor în cazul unui atac aerian.

Depozitul militar de la Cobasna datează din anii 1940, fiind în perioada sovietică un arsenal strategic al districtului militar de vest al URSS. În prezent, aici se află circa 20.000 de tone de arme și muniții, o parte din armamentul sovietic din fostele RDG şi Cehoslovacia și munițiile fostei Armate a 14-a a URSS, suținătoarea separatiștilor în războiului din 1992. Un raport al Academiei de Ştiinţe a Moldovei arată că o posibilă explozie a muniţiilor păstrate în depozitul de la Cobasna poate fi egalată cu explozia unei bombe atomice cu capacitatea de 10 tone. Transnistria deține atât armament lãsat moștenire de Uniunea Sovieticã, încât poate sã poarte un rãzboi timp de cinci ani.

Leahu a explicat că în acea perioadă Igor Smirnov, autoproclamatul președinte al regiunii separatiste, și Vladimir Antiufeev, șeful MGB, au avut ideea să folosească componenta radioactivă a acelor bombe speciale. Antiufeev a fost din 1991 timp de zece ani șeful MGB și a fost principalul susținător al lui Smirnov. Când a început dezemembrarea Uniunii Sovietice, el era cantonat în Riga, fiind colonel în cadrul trupelor speciale OMON. A fugit ulterior în Trasnistria din cauza unor crime pe care le-a comis ca ofițer al armatei ruse și este căutat  de autoritățile letoniene. Antiufeev a fost acuzat chiar de către autoritățile transnistrene că a distrus documente secrete ale MGB.

Fostul angajat SIS a aflat informația că separatiștii pregătesc arme nucleare de la un oficial transnistrean, în prezent decedat, care ocupase o funcție importantă în grupul de asamblare a rachetelor din Transnistria. După aproximativ trei ani de la terminarea războiului, acesta a venit la Chișinău cu scopul de a vinde pentru câteva mii de dolari Ministerului Securității din Republica Moldova documente care confirmau existența focoaselor. Oficialul separatist i-a arătat lui Leahu documentele, dar acesta a refuzat să plătească suma cerută, i-a oferit câteva sute de dolari în schimbul informațiilor, astfel că tranzacția a eșuat.   

Documente transnistrene
Jurnaliștii CRJI au reușit să obțină o parte dintre documentele care demostrează faptul că autoritățile separatiste au demarat procesul de asamblare a mai multor rachete. Potrivit lui Leahu, documentele au fost elaborate de o comisie din care făcea parte ministrul Apărării al Transnsitriei și alți funcționari transnistreni. Actele au fost întocmite cu scopul de a avea materiale probatorii în caz că persoanele care au lucrat la asamblarea focoaselor vor acuza probleme de sănătate după ce au primit doza de radiație.

 

În aceste acte se arată că pe 18 octombrie 1994 comandantul Unității Militare ruse 4043, A.M. Nosov, i-a cerut șefului sediului central al Protecției Civile a Transnistriei, V.P. Kireev, ajutor tehnic în utilizarea a 38 de rachete de tip „Alazani” cu izotopi radioactivi. Dintre cele 38 de rachete cu izotopi 24 erau deja asamblate, iar  alte 14 doar parțial. După aproape o săptămână, Kireev i-a răspuns lui Nosov că trebuie să vină la sediul central al Protecției Civile cu paramentrii tehnico-inginerești ai depozitului în care se află rachetele „Alazani”.

Totodată, Kireev a propus interzicerea categorică a tuturor lucrărilor cu rachetele de tip „Alazani”, recomandând o pază strictă a depozitului și marcarea acestuia ca sursă radioactivă. Separatiștii nu au mai apucat să monteze rachetele pentru că războiul s-a terminat. „Atunci, cineva a dat ordin să măsoare nivelul de eliminare a radiației. La rachetele gata asamblate, nivelul de eliminare a radiației era de 25 de ori mai mare decât norma, iar la cele care nu erau asamblate era de 15-20 de ori mai mare”, a declarat Ion Leahu.

Un alt document emis de UM 4043 confirmă faptul că au fost efectuate măsurători radioactive ale echipamentelor militare. „O comisie în componența căreia a fost comandantul unității militare 4043, Tkacenko N.G., președintele serviciului chimic, Tkacenko S.V, și comandantul secției protecție chimică, Builov V.N,  a efectuat măsurări pentru a stabili nivelul de contaminare cu substanțe radioactive a uniformelor unui plutonier major. Uniformele au porțiuni contaminate de 0,5 cm până la 2-3 cm. Trebuie să fie distruse prin ardere și îngropare”.

Aceste verificări au fost efectuate pentru o singură persoană, dar nu este exclus ca mai mulți militari să fi fost investigați. Este posibil subofițerul menționat să fi fost cel lucra cu materialele radioactive. Am încercat să discutăm cu persoanele menționate documente, însă cei mai mulți , fiind militari ruși, nu se mai află pe teritoriul Transnistriei. Dar unul dintre ei, șeful Protecției Civile, Kireev,  trăiește în republica separatistă. Conform unor jurnaliști din Tiraspol, foștii oficiali transnistreni nu au voie să aibă contacte cu presa. Cu toate acestea, Kireev a dat un interviu unui oficios transnistrean, însă noi nu am reușit să-l intervievăm.

I-am arătat aceste documente lui Ionel Bălan, vicedirectorul Agenției Naționale de Reglementare a Activităților Nucleare și Radiologice din Republica Moldova. Acesta susține că gravitatea pericolului depinde de tipul radionucleidului (beta, gamma sau alfa) care se regăsea în acele rachete. „Cred că este un radionucleid beta, deoarece ei spun că au fost identificate niște porțiuni contaminate. Dacă ei s-au contaminat, dacă echipamentul lor s-a contaminat, atunci era vorba despre o sursă deschisă, care a curs. Este posibil că ei au umblat și au stricat o fiolă care conținea material radioactiv”, a precizat Bălan. El este convins că nu au existat astfel derachete, contaminarea putând avea loc din cauza unor soldați iresponsabili sau în urma accidentului nuclear de la Cernobâl.

Rachete ascunse
După terminarea războiului, autoritățile transnsitrene au luat decizia de a îngropa focoasele. Rachetele asamblate au fost puse lăzi și duse la depozitul nr.13 de pe Aeroportul militar din Tiraspol, la marginea căruia erau ascunse și avioane. Fostul colonel SIS știe că 13 rachete au fost duse în mina de piatră din localitatea Bâcioc, raionul Grigoriopol, Transnistria.

Intrarea în Bâcioc

Acolo au fost aruncate și acoperite cu pământ. El este convins că nimeni nu ar putea găsi vreodată rachetele îngropate aici. Leahu este convins că pe aeroportul militar din Tiraspol au existat rachete cu astfel de dispozitive.

„A demonstrat acest fapt comportamentul lui Soin. Odată ce el s-a apucat să vândă dispozitivul, înseamnă că el știa unde erau acele dispozitive. Regimul de la Tiraspol a avut tupeul să facă o listă de prețuri pentru fiecare tip de armament pe care doreau să-l vândă”, a declarat Leahu. Dmitrii Soin este un personaj controversat. A fost membru al Sovietului Suprem Transnistrian, ofițer în cadrul serviciilor secrete de la Tiraspol și lider al unui partid politic. A fugit în 2014 în Rusia, după ce a fost capturat la Kiev și urma să fie extrădat Chișinăului. Este dat în căutare internațională prin Interpol. Procurorul moldovean Vitalie Busuioc de la Cauze Speciale a confirmat că Soin este urmărit internațional pentru mai multe infracțiuni, una dintre ele fiind de omor.

Mai mulți veterani ai războiului de pe Nistru nu exclud faptul că în mina de la Bâcioc ar fi fost ascunse focoase nucleare.

Intrarea în mina de la Bâcioc

Alexei Mocreac avea 33 de ani când și-a lăsat soția, cei doi copii și casa pe care a construit-o cu propriile mâini și a plecat pe front. Era atunci angajat ca maistru la școala profesională din Grigoriopol. Mocreac a luptat alături de elevii săi și susține că a aflat de la apropiați ai cazacilor cantonați în zonă că în zona sa de acțiune în timpul războiului foarte multe containere erau transportate dintr-un loc în altul. „ Ei ne speriau că există varianta bombei atomice. Spuneau că au fost aduse și la Grigoriopol, Bâcioc, unde sunt multe cariere și au putut fi ascunse. Aici sunt niște unități militare care verifică orice mișcare. Autoritățile separatiste nu lasă să treacă vreo persoană care ar putea găsi armament. Este ceva la mijloc, deoarece ei frică de Moldova nu au”, e de părere veteranul.

Veceaslav Pană a deținut funcția de șef al Statului Major a Brigăzii Nr.1, apoi a fost șeful Statului Major al Batalionului Nr.13. El a confirmat că în timpul luptelor, transnistrenii foloseau rachetele antigrindină. Mai rezervat în declarații, Pană a povestit că transnistrenii luau rachete Alazani și puneau în ele mine antitanc. A încercat să ne convingă că separatișii nu au pus substanțe radioactive în aceste rachete. Un alt veteran moldovean care a solicitat să i se păstreze anonimatul știa că inamicii pregăteau niște arme periculoase, însă nu cunoaște ce substanță aveau acele rachete.

Focoasele asamblate de către separatiști poartă denumirea de „Alazani”, deoarece la asamblarea lor au fost utilizate motoarele și tuburile de la rachetele antigrindină de tip „Alazani”. Vicedirectorul Serviciului Antigrindină din Republica Moldova, Serghei Eremeico, a explicat că în acei ani în Republica Moldova se foloseau rachete antigrindină „Alazani” de tip 2M, ușor de modificat, și că în timpul războiului se foloseau rachete contra armatei Republicii Moldova. „Rachetele care erau și în Transnistria, nu e un secret, era posibil să le modernizezi, să pui niște substanțe de la artilerie sau de la aviație, și să le folosești contra oamenilor. Se deșuruba vârful de la rachetă și se putea introduce explozibil”, a explicat Eremeico. Rachetele „Alazani” de tip 2M cântăreau aproximativ 8 kg și zburau la o distanță de până la 12 kilometri. În vârful rachetei se afla reagentul, aproximativ 450-500 de grame de iodură de argint, care începea să fie împrăștiată de la o înălțime de 4.000 de metri. În cazul rachetelor modificate, în loc de iodură de argint urmau să fie împrăștiate substanțe radioactive împotriva inamicilor.

Interior mina din BâciocAm solicitat Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova - SIS să precizeze dacă instituția a făcut vreo anchetă legată de aceste arme. Răspunsul a fost că instituţia nu deține în arhiva sa informații legate de confecţionarea rachetelor Alazani cu focoasă radioactivă de către administraţia de la Tiraspol. Fostul angajat al SIS, Ion Leahu, susține însă că documentele au fost arhivate și plasate în arhiva SIS. „Nimeni din această instituție nu are timp și nici dorință să caute. Umblam cu subalternii mei și ceream de la conducere câte o copeică ca să le dăm la oameni în schimbul informațiilor. Oamenii erau gata să mai aducă ceva, dar ei cereau bani pentru că vroiau să fie asigurați”, a adăugat colonelul.  

Mina misterioasă

La 60 km de Chișinău, capitala Republicii Moldova, și la o distanță de 20 km de cea transnistreană – Tiraspol, se află satul Bâcioc. La marginea satului este intrarea într-o mină de piatră care se întinde pe o suprafață de circa 250 de hectare și a funcționat aproape un secol până în anul 1990.

Harta minei din BâciocDe acolo se extrăgea piatră pentru construcții. Destrămararea URSS a dus la stoparea lucrărilor în mină. Nicolai Casianenco este primar în Bâcioc de 15 ani, o localitate cu aproximativ 800 de suflete. Imediat după căderea Cortinei de Fier, viața aici a devenit grea, iar extragerea pietrei a intrat în declin și ulterior activitatea minieră a fost abandonată.

Au trecut aproape trei decenii de la abandonul minei, suficient de mare încât să poți umbla cu autocarul prin ea. Au dispărut tractoarele, camioanele și utilajele de tăiat piatră, dar galeriile subterane sunt des vizitate. Prezența curioșilor se face simțită imediat cum intri în mină. Mormane de deșeuri zac în interior. Sunt și câțiva întreprinzători care organizează excursii prin galeriile minei întinse atât încât odată le-a luat sătenilor o săptămână să găsească un cuplu de studenți care s-a rătăcit. La sovietul sătesc există o hartă detaliată a galeriile subterane, însă Casianenco a precizat că aceasta s-ar putea să nu fie precisă, pentru că toate documentele legate de mină au fost luate din sat când subterana a fost abandonată de către separatiști. În timp ce fotografiam harta,  președintele sovietului sătesc a ascuns cu bucăți mici de hârtie înscripțiile pe care figurau denumirile galeriilor și a localităților pe sub care se întinde mina.

Mina este importantă pentru săteni, pentru că în interiorul acesteia, chiar sub clădirea primăriei, se află unicul rezervor de apă care alimentează localitatea. Sursa de apă a satului a devenit groapă de gunoi pentru niște indivizi care au aruncat într-una dintre galerii aproape o remorcă plină de produse medicamentoase. Autoritățile recunosc că știu despre acest caz și au dat asigurări că deșeurile chimice au fost evacuate imediat ce s-a aflat despre ele. „Recent am făcut analizele de laborator la apă și au ieșit bine. Ce ne deranjează este duritatea apei. Probabil din cauza pietrei”, a declarat Casianenco.

Nicolai Casianenco

Mulți oameni din Bâcioc și din localitățile vecine au lucrat în mina de piatră. Cei câțiva mineri rămași în viață spun că cunosc fiecare colț al minei pentru că munceau și trăiau în interior și câte o zi întreagă. Mulți dintre ei au murit de cancer. Galina Țvetov a lucrat zece ani în mină alături de bărbatul ei. „Soțul meu a lucrat aici timp de 26 de ani până la închiderea minei. Acum este bolnav și nu se poate ridica din pat”, a spus femeia.

Decese pe bandă rulantă
Din 1995 până în prezent, populația din satul Bâcioc s-a înjumătățit. Dacă la jumătatea anilor ‘90 aici locuiau 1.600 de oameni, acum sunt aproape 800. Oficial sunt 1.100, dar mulți s-au mutat. Anul trecut au murit 28 de oameni și s-au născut numai patru copii.
Din cauza numeroaselor decese, la Bâcioc a fost amenajat al doilea cimitir, pentru că în ultimii zece ani au decedat 300 de localnici. În 2016, fiecare al patrulea a murit de cancer. Printre ei, și soția președintelui Casianenco. Asistenta de la cabinetul medical, este la curent cu tot ce se întâmplă în sat. Femeia se arată îngrijorată că în ultimii zece ani și copii se îmbolnăvesc. Mai mult, picii de până la cinci ani nici nu vorbesc, doar rostesc cuvinte nedeslușite. Ea presupune că una dintre cauzele deceselor de cancer ar putea fi radiația. Nu știe dacă are sau nu legătură cu rachetele care ar fi ascunse în mină.

Cimitir din Bâcioc

Nici Maria Gheorghevna, fosta asistentă medicală, nu poate spune cu certitudine de ce oamenii din Bâcioc se îmbolnăvesc de cancer. „Sunt mai multe cauze ale apariției cancerului, și nu doar în satul Bâcioc, ci peste tot. Câțiva ani în urmă am privit o emisiune și se estimează că în următorii ani, de cancer se va îmbolnăvi fiecare al patrulea locuitor din regiunea transnistreană”, a declarat Gheorghevna.  Localnicii s-au obișnuit cu cancerul, cunosc diagnosticul fiecărui decedat și sunt îngrijorați că nu vor fi locuri nici în cimitirul cel nou. Valentina Cușnariova locuiește în Bâcioc de 40 de ani și spune că mai demult oamenii nu se duceau la Cel de Sus în număr atât de mare.

Pentru a vedea dacă apa care alimentează satul și care vine din mină conține radionuclizi am făcut o analiză a acesteia. Rezultatele arată că proba de apă cercetată este conformă normelor sanitare aprobate prin guvern moldovean. Practic, nu există sursă de radiație care ar putea contamina apa. Însă mina este mare, se întinde pe sute de hectare sub pământ. Ionel Bălan, vicedirectorul Agenției Naționale de Reglementare a Activităților Nucleare și Radiologice din Republica Moldova, a explicat că sunt două tipuri de afecțiuni care pot fi provocate de radioizotopi: prima este afecțiunea acută provocată de o doză mai mare de radiații, caz în care apare vomă, căderea părului, diaree. În jumătate dintre cazuri decesul survine în prima lună; al doilea tip se manifestă prin boli oncologice sau aberații cromozomiale ce se transmit genetic.

Am solicitat Ministerului Sănătății din Transnistria să comenteze incidența mare a cancerului la Bâcioc, însă nu am primit niciun răspuns. Institutul Oncologic de la Chișinău nu deține o statistică doar pentru Transnistria, iar Centrul Național de Sănătate Publică a precizat că nu au nici măcar un studiu despre bolnavii de cancer din Republica Moldova. De fapt, abia în toamna anului 2016 Ministerul Sănătății a lansat primul program național de control al cancerului. În Republica Moldova numai în 2014 au fost înregistrate aproape 9.000 de cazuri noi de cancer şi cca. 6.000 de decese, la o populație de aproximativ 2,98 milioane.

Autoritățile nu fac nimic

Povestea rachetelor nu este străină pentru sătenii din Bâcioc. Pe teritoriul satului se află unicul punct de lansare al rachetelor antigrindină din Transnistria și depozitul acestuia. De aici au furat niște adolescenți de 14 ani din sat șase rachete și le-au ascuns în mină. Rachetele au fost recuperate după patru zile de angajații Serviciului Antigrindidă și ulterior transportate la o bază specială ale cărei coordonate nu le cunoaște președintele sovietului sătesc. „Alazani cu substanță radioactivă niciodată nu au fost aici. În mină nimeni nu putea să ascundă nimic. Băieții au procedat așa pentru că cineva pe internet le-a scris că ar vrea să cumpere aceste rachete. Ei s-au gândit așa că vor face un ban. Asta a fost prin 2002-2003” a insistat Casianenco.

Administrația și depozitului Serviciului Antigrindină aПМРGalina Țvetov, al cărei bărbat a muncit aproape 30 de ani în mină și-i cunoaște toate cotloanele, este convinsă că în mină nu este nicio rachetă cu substanță nucleară.
Chiar dacă, din cauza problemelor financiare, Serviciul Antigrindină nu mai funcționează din 2010, clădirea și depozitele sunt foarte păzite. Imobilul este unul neobișnuit pentru un sat mic are patru etaje și este situat la periferia localității, pe cel mai înalt loc din sat. Clădirea, pe acoperișul căreia sunt două sfere pentru localizarea norilor, se vede de la distanță. La nici 500 de metri se află cimitirul cel nou și mai la vale, mina de piatră.

Cu greu am reușit să convingem paznicul să ne permită să discutăm cu Vitalie Miț, șeful Serviciului. Întrebat de ce mai lucrează aici dacă serviciul nu funcționează din 2006, acesta a răspuns că păzește imobilul cu patru etaje și utilajele folosite la lansarea rachetelor, care sunt foarte scumpe. El a declarat că toate rachetele, câteva mii, au fost duse într-un depozit din Tiraspol acum zece ani. Miț a explicat că rachete antigrindină au fost lansate în Bâcioc, unicul punct de lansare a astfel de rachete pentru întreaga Transnistrie, dar faptul că acestea ar fi fost modificate și montate cu încărcătură nucleară este o minciună.

Nu e prima dată când rachetele de la Bâcioc au fost mutate. Sătenii își amintesc că angajații de la Serviciul Antigrindină  au transportat de câteva ori în toiul nopții remorci pline de rachete. Prima dată a fost în timpul conflictului armat din 1992, când frontul era chiar în Bâcioc și localnicii au fost forțați de autorități să părăsească satul în urma unei explozii la depozitul Serviciului. După terminarea războiului, rachetele au fost aduse înapoi. Zece ani mai târziu, acestea au fost mutate din nou fără a se cunoaște motivul.

Cu toate că aceste rachete cu încărcătură nucleară par să nu existe, în 2005 câțiva jurnaliști de la Sunday Times au negociat cu un bărbat pe nume Dmitrii cumpărarea a trei astfel de rachete Alazani modificate. Fiecare costa 200.000 de dolari. Afacerea a picat însă.

Acest articol a atras atunci atenția instituțiilor internaționale, dar nici o anchetă serioasă nu s-a făcut până în prezent. Reprezentanții Misiunii Uniunii Europene de Asistență la Frontieră în Moldova și Ucraina (EU BAM), instituție finanțată cu zeci de milioane de euro, au explicat că nu este de competența lor acest caz și ne-au îndrumat către Misiunea OSCE – Organizația de Securitate și Cooperare în Europa. Oficialii OSCE au precizat că sunt familiarizați cu articolele de presă, dar cum nu există nici o  dovadă certă, nu pot face nici o investigație. Același răspuns l-am primit și de la un oficial moldovean. Practic, atât instituțiile moldovenești, cât și cele internaționale așteaptă ca altcineva să meargă în Transnistria și să facă anchete în locul lor.

Investigație jurnalistică coordonată de Adrian Mogoș.
 

Acest material jurnalistic a fost realizat în cadrul proiectului ”Overcoming media’s stereotypes through cross border co-operation” coordonat de Centrul Român pentru Jurnalism de Investigați și  finanțat de către Black Sea Trust for Regional Cooperation – A Project of the German Marshall Fund.

Opiniile exprimate în acest material nu reprezintă neapărat poziția Black Sea Trust, the German Marshall Fund, sau a partenerilor săi.